De treci si astazi prin cîmpia dobrogeana, nu prea de-parte între Dunare si mare, vei întîlni un sat: Gura Dobrogei.
Si aici, pe lînga sat, este un deal. Sub el, se spune ca este o pestera adînca, plina de oseminte.
În fata peşterii se afla o piatra. Pe ea a stat odata Gebeides si a cîntat cîntecul său pentru viteazul Dapix şi fiica lui, Gebila.
Povestea noastra se începe demult, demult, pe vremea cînd bateau pamîntul acesta niste ostaşi dintr-o cetate, din asfinţit, numită Roma, care rîvnea să stăpînească întreaga lume.
Se povesteste, astfel, că în zilele acelea, după o iarnă grea şi îndelungată, pămîntul începuse uşor să se zbicească şi dealurile blînde ale Dobrogei să se înveşmînte cu verdeaă. Prin sălciile împodobite cu mîţişori bălani sufla tot mai alene vîntul. Pe apa largă a Dunarii, desprinsă din zalele de gheaţă, treceau mereu corăbii catre mare. Păstorii, cei mai mulţi, iesiseră cu turmele pe cîmpuri. Se auzeau de pretutindeni glasuri de oameni, ţipete de copii si nechezat de cai.
Flăcăii, doar în cămăşi, cu capetele goale, călări pe armasari mărunţi, dar iuţi ca focul, goneau de-a lungul şi de-a latul ţării, să îşi desmorţeasca trupurile mlădioase după frigul iernii sau se luptau în trîntă dreaptă.
Unii îşi încercau puterea spărgînd cu buzdugane ghintuite bulgări mari de piatră. Alţii trăgeau cu arcul în ţinte aşezate pe cîmp.
Iar fetele urcate pe ziduri priveau la ei, rîdeau, băteau din palme şi făceau zgomot ca un cîrd de vrăbii.
—    Tu eşti mai tare, Gebeides!...
—    Ba tu, Ordexis!...
Şi chiotele se pierdeau pînă departe în zarea verde aurie a dimineţii; le auzea şi regele în cetatea lui de piatră.
De nu s-ar fi găsit tocmai în ziua aceea în cetate nişte soli care veniseră din partea oştirilor din soare-apune şi a căpeteniei lor, preavestitul Crassus, regele Dapix s-ar fi grăbit de bună seamă şi el în mijlocul flăcăilor, cu toate că pe umeri, de sub cuşmă, părul său îi curgea în şuviţe argintii, si-ar fi încercat şi el destoinicia la rînd cu cei mai tineri.
Pe ziduri însă, alături de celelalte fete de tarabostes, de căpetenii, din cetate, era şi fiica regelui, Gebila. Cu părul lunecînd pe tîmple în valuri negre, lucitoare, cu ochii verzi, scînteietori ca apa mării în revărsarea soarelui din zori, cu obrajii rumeni, înveşmîntată într-o rochie lungă de lînă albă, prinsă la gît şi pe mijloc cu niste agrafe — peştişori din argint, Gebila părea ea însăşi o floare, ce răsărise dintr-o dată pe zidurile sure ale cetăţii. Şi ea striga mai tare decît toate:
—    Vedeţi voi, fetelor, cum vîjîie săgeata lui Gebeides?... Zboară ca rîndunica de uşoara!...
Flăcăul, al carui nume îl pomenise, făcea un semn cu mîna Gebilei; înalţă apoi arcul. Din nou tragea. Sageata zbîrnîia şi se înfigea în ţintă.
—    Aşa, Gebeides!... Aşa!... striga Gebila, bătînd tare din palme şi tropăind iute pe ziduri, de bucurie.
Atît se veselea Gebila de iscusimea flăcăului arcaş şi astfel o privea Gebeides pe fata regelui, că şi un strain de loc ar fi înţeles că acei doi tineri se îndrăgesc, că sînt legati unul de celălalt cu simţiri trainice şi de credinţă, că nu va trece mult şi vor fi soţi.
Într-adevăr, Gebeides trebuia să facă nunta cu fata în noaptea cea dintîi cu lună plină de la începutul verii.
ÎI alesese Gebila pe Gebeides să-i fie mire nu numai pentru că era fecior de tarabostes, ci pentru că era el însuşi un viteaz şi un războinic neînfricat care înfruntase de multe ori cu îndrazneală pe duşman şi îl zvârlise în valurile mării.
Şi mai avea flăcăul încă un dar. Ştia să cînte. La ospeţe cînta alături de Gebila. Atunci inima regelui se încălzea. Se uita la copila lui curată, care îi era mai dragă decît orice, se uita la flăcăul ce trebuia să îi fie soţ. Se înveselea şi poruncea să curgă vinul mai cu spume în cupele înalte de lut.