Cetatea dacica de la Mosna
Se zice că în codrii Moşnei era o cetate ascunsă şi tainică. Şi că, în caz de primejdie, ea putea fi scufundată în pămînt astfel ca nimeni să n-o poată vedea. Iar poarta acestei zidiri în noaptea de Anul nou se deschidea singură, fiind fermecată de mii de ani.
într-o vreme, peste această eetate ar fi fost stăpînă o femeie din viţa regilor daci, inimoasă, chibzuită şi pricepută, pe nume Raba. Şi ea avea o fată nespus de frumoasă. Şi toate voile i le făcea copilei sale, Basa. O iubea cu o dragoste atît de vie, încît nu mai ştia ce să-i dăruiască. Şi-i zidi chiar un palat cu totul şi cu totul de marmură, aur, argint şi nestemate, împodobit cu scoarţe alese în trandafiri roşii ce-ţi luau ochii şi cu borangicuri fine, cum nu s-au mai aflat. Toate lucrate de mîinile femeilor din părţile Moşnei. Vestea despre frumuseţea şi bogăţia Basei s-a dus pretutindeni şi toţi craii de jur-împrejur, megieşi, şi de ţară, rîvneau cu înflăcărare s-o ia de soţie. însă ză- darnic băteau ei la poarta cetăţii. Doamna Raba, care mai degrabă ar fi murit decît s-o supere pe fiica ei, era nevoită să nu le deschidă, căci Basa nici nu voia să audă de dînşii. Gîndul ei era numai la Ioniţă, viteazul care-i întrecea în luptă şi pe cei mai străluciţi crai. îl văzuse doar o singură dată, dar ochii lui au prins în laţ inima fetei, fără putinţă de scăpare.
Iată că într-o bună zi porni spre cetate şi acel tî- năr mai frumos şi mai puternic decît toţi ceilalţi. A mers ce-a mers, a tot urcat pînă ce-a zărit poarta. Tocmai se sfîrşea anul. Cînd poarta s-a deschis, a şi intrat în cetate.
- Spune-mi acum: cine eşti, cum te cheamă şi care-i pricina venirii tale în această cetate unde nu au intrat decît cei din neamul nostru ?
O, stăpîna noastră, nu sînt decît un biet ţăran de pe pămînturile Nicoreştilor şi Ioniţă mă cheamă. Iar dacă am venit aici cu primejdia vieţii mele, apoi am făcut-o cu gîndul de a vă apăra. Cică o mare de tătărime, în frunte cu feciorul hanului, vine încoace să prade cetatea şi s-o răpească pe frumoasa domniţă Basa.
într-o vreme, peste această eetate ar fi fost stăpînă o femeie din viţa regilor daci, inimoasă, chibzuită şi pricepută, pe nume Raba. Şi ea avea o fată nespus de frumoasă. Şi toate voile i le făcea copilei sale, Basa. O iubea cu o dragoste atît de vie, încît nu mai ştia ce să-i dăruiască. Şi-i zidi chiar un palat cu totul şi cu totul de marmură, aur, argint şi nestemate, împodobit cu scoarţe alese în trandafiri roşii ce-ţi luau ochii şi cu borangicuri fine, cum nu s-au mai aflat. Toate lucrate de mîinile femeilor din părţile Moşnei. Vestea despre frumuseţea şi bogăţia Basei s-a dus pretutindeni şi toţi craii de jur-împrejur, megieşi, şi de ţară, rîvneau cu înflăcărare s-o ia de soţie. însă ză- darnic băteau ei la poarta cetăţii. Doamna Raba, care mai degrabă ar fi murit decît s-o supere pe fiica ei, era nevoită să nu le deschidă, căci Basa nici nu voia să audă de dînşii. Gîndul ei era numai la Ioniţă, viteazul care-i întrecea în luptă şi pe cei mai străluciţi crai. îl văzuse doar o singură dată, dar ochii lui au prins în laţ inima fetei, fără putinţă de scăpare.
Iată că într-o bună zi porni spre cetate şi acel tî- năr mai frumos şi mai puternic decît toţi ceilalţi. A mers ce-a mers, a tot urcat pînă ce-a zărit poarta. Tocmai se sfîrşea anul. Cînd poarta s-a deschis, a şi intrat în cetate.
- Spune-mi acum: cine eşti, cum te cheamă şi care-i pricina venirii tale în această cetate unde nu au intrat decît cei din neamul nostru ?
O, stăpîna noastră, nu sînt decît un biet ţăran de pe pămînturile Nicoreştilor şi Ioniţă mă cheamă. Iar dacă am venit aici cu primejdia vieţii mele, apoi am făcut-o cu gîndul de a vă apăra. Cică o mare de tătărime, în frunte cu feciorul hanului, vine încoace să prade cetatea şi s-o răpească pe frumoasa domniţă Basa.
- Or arde doar copacii şi iarba, dar în cetate n-or pătrunde, că de o mie de ani, de cînd îi, nimeni n-a izbutit asta. Eşti tînăr şi-i păcat ca trupul tău să putrezească pe dealul Moşnei! îţi mulţumesc din inimă pentru cuvintele cele cuminţi. Pentru asta primeşte de la mine în dar aceste nestemate şi pleacă pînă nu-i prea târziu. Eu îmi apăr cetatea singură.
- Ce vrea stăpîna noastră să fac eu cu nestematele ?! Sînt sărac, aşa e, dar fericirea mea ar fi destulă dacă m-ai lăsa să apăr pădurea Moşnei. Strămoşii mei s-au născut pe aceste locuri. Iar eu am crescut la umbra codrilor Moşnei şi-mi sînt dragi şi copacii, şi iarba, şi pămîntul acesta. Toate îmi vorbesc de strămoşi, dar şi de copilăria mea. Aşa că oasele mele să albească aici, de-ar fi să mor în floarea vieţii, decît să văd Moşna pîngărită şi spurcată de liftele străine.
- Ia, auzi, geme pămîntul şi ţipă pădurea, grăi Raba şi dispăru ca prin minune.
- Fugi, Ioniţă, strigă Basa de la fereastra palatului. Mama mea scufundă cetatea şi-aprinde pădurea. Aşa se luptă ea cu duşmanul. Fugi!
Dar ochii lui Ioniţă, uimiţi şi fermecaţi, priveau în neştire chipul frumoasei domniţe.
- Cere-i mamei tale să n-aprindă pădurea. O apăr eu !
Şi-ndată a scos Ioniţă cornul şi, numai ce-a sunat de trei ori, că au şi prins să se-adune oştenii cîtă frunză şi iarbă. Veneau bărbaţi tineri şi mai vîrstnici, femei şi copii mărişori, fiecare cu ce avea : seceri, coase şi topoare. Şi-au tăiat în tătărime, şi s-au luptat cum ştie să se lupte românul, de-a curs sîngele pîrîu în şanţul cetăţii. Numai feciorul hanului a scăpat în fuga mare, călare, înspre Vaslui. Şi Ioniţă după dîn- sul. Asta nu era a bună, căci ura s-a mcîlcit în inima tătarului şi-a jurat el răzbunare, pe sabia-i ucigaşă. La poalele dealului Mitocul s-a ascuns după o stîncă. Şi-acolo, 1-a aşteptat pe Ioniţă. Cînd s-a apropiat viteazul, l-a doborît de pe cal cu arcul, i-a tăiat capul şi-a plecat la casa tătîne-su, ca să se laude cu aşa ispravă.
Trupul lui Ioniţă a fost îngropat cu mare cinste în cetate, jelit de Basa, care a îmbrăcat pentru vecie haina cernită. De-atuncea, poarta nu s-a mai deschis. Totul a căzut în paragină şi timpul a scufundat cetatea, Numai valul de pămînt cu şanţul de apărare se mai văd şi azi, amintind că pe această înălţime strămoşii noştri stăteau de veghe ca un zid de nepătruns în faţa duşmanilor.
- Ce vrea stăpîna noastră să fac eu cu nestematele ?! Sînt sărac, aşa e, dar fericirea mea ar fi destulă dacă m-ai lăsa să apăr pădurea Moşnei. Strămoşii mei s-au născut pe aceste locuri. Iar eu am crescut la umbra codrilor Moşnei şi-mi sînt dragi şi copacii, şi iarba, şi pămîntul acesta. Toate îmi vorbesc de strămoşi, dar şi de copilăria mea. Aşa că oasele mele să albească aici, de-ar fi să mor în floarea vieţii, decît să văd Moşna pîngărită şi spurcată de liftele străine.
- Ia, auzi, geme pămîntul şi ţipă pădurea, grăi Raba şi dispăru ca prin minune.
- Fugi, Ioniţă, strigă Basa de la fereastra palatului. Mama mea scufundă cetatea şi-aprinde pădurea. Aşa se luptă ea cu duşmanul. Fugi!
Dar ochii lui Ioniţă, uimiţi şi fermecaţi, priveau în neştire chipul frumoasei domniţe.
- Cere-i mamei tale să n-aprindă pădurea. O apăr eu !
Şi-ndată a scos Ioniţă cornul şi, numai ce-a sunat de trei ori, că au şi prins să se-adune oştenii cîtă frunză şi iarbă. Veneau bărbaţi tineri şi mai vîrstnici, femei şi copii mărişori, fiecare cu ce avea : seceri, coase şi topoare. Şi-au tăiat în tătărime, şi s-au luptat cum ştie să se lupte românul, de-a curs sîngele pîrîu în şanţul cetăţii. Numai feciorul hanului a scăpat în fuga mare, călare, înspre Vaslui. Şi Ioniţă după dîn- sul. Asta nu era a bună, căci ura s-a mcîlcit în inima tătarului şi-a jurat el răzbunare, pe sabia-i ucigaşă. La poalele dealului Mitocul s-a ascuns după o stîncă. Şi-acolo, 1-a aşteptat pe Ioniţă. Cînd s-a apropiat viteazul, l-a doborît de pe cal cu arcul, i-a tăiat capul şi-a plecat la casa tătîne-su, ca să se laude cu aşa ispravă.
Trupul lui Ioniţă a fost îngropat cu mare cinste în cetate, jelit de Basa, care a îmbrăcat pentru vecie haina cernită. De-atuncea, poarta nu s-a mai deschis. Totul a căzut în paragină şi timpul a scufundat cetatea, Numai valul de pămînt cu şanţul de apărare se mai văd şi azi, amintind că pe această înălţime strămoşii noştri stăteau de veghe ca un zid de nepătruns în faţa duşmanilor.