Legenda bradului

Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o pasăre tare mititică nu putea să zboare după stol, umezindu-i-se ochişorii de lacrimi. Avea o aripă ruptă exact ca în povestea puiului de prepeliţă, cu aripa frîntă de alicele unui vânător...

Biata pasăre, cu inima plină de jale, se duse cu greu în pădure ca să ceară ajutor de la arbori. Cu glasul duios, îi ruga pe copaci:
- Uitaţi, am aripa ruptă! Lăsaţi-mă să trăiesc între ramurile voastre pînă va sosi primăvara!
- Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse ursuz fagul. Mi-ajunge că am grijă de ramurile mele. Pleacă de aici! Du-te la stejar!
- Nici eu nu pot! vâjâi stejarul răutăcios. Mă tem să nu-mi mănînci ghinda. Fugi, păsărică, în altă parte! De nu, îţi rup şi cealaltă aripă.

Cam în felul acesta o goniră pe sărmana păsărică şi ceilalţi arbori din codru. Era la marginea disperării cînd auzi o voce:
- Unde te duci, păsărică?
Era bradul.
- Nu mai ştiu unde să mă duc, bradule.Toţi copacii m-au prigonit şi nu vor să mă primească între ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi nu mai pot să zbor! Au, Doamne, ce durere!
- Vino la mine! zise blînd bradul, înduioşat de soarta bietei păsărele. Poţi rămâne cât vrei între ramurile mele!

Atunci păsărica se urcă şi-şi făcu culcuş între ramurile bradului. Însă într-o noapte, vîntul friguros porni să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pămînt, una cîte una.
- Pot să scutur şi frunzele bradului? îl întrebă Vîntul pe Moş Crivăţ, Împăratul Vînturilor.
- Nu! hotărî Moş Crivăţ. De brad să nu te atingi deloc! El a fost bun cu biata păsărică. Trebuie să avem şi noi milă de el. Podoaba verde să nu-i cadă niciodată!

Se spune că de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atît vara, cît şi iarna…