logo-romania-de-vis-5

"Dincolo de această pagină vei descoperi mult visata mîndră ţară, cu neam şi vise neînvinse, România."

Poveste despre Sipot

Apreciere

4.5/5 rating (2 votes)

legenda-sipotlegenda (Al. Mitru - În ţara legendelor)

Se spune ca demult, demult tare, pe vremea cînd vietuiau înca balauri, zmei si alte vidme, cînd oamenii mai stiau înca limba fiarelor si a zburatoarelor, traia un cîntaret, pe nume Si-pot... Si nu se stie sa fi fost pe vremurile acelea alt cîntaret mai vrednic decît el!

Îsi faurise singur o lauta de artar si cutreiera cu ea lumea. Strabatea drumuri nesfîrsite, trecea peste munti si peste ape, si poate ca nu erau pe lume sate si tîrguri prin care sa nu fi trecut el.
Era înalt, semet si avea ochii vii. Parul îl purta în plete lungi pe umeri. Pe spate îi flutura o pelerina înverzita de arsite si ploi. In picioare avea botfori înalti.
Mergea domol, cu pasul leganat, parul în vînt si pelerina fluturînd. Se oprea în poieni luminate de soare, pe tarmul ape lor învolburate sau în pietele cele largi ale oraselor. Si cine nu dorea sa-l asculte pe Sipot? Se adunau toti oamenii în jurul sau...
El ramînea un timp asa, cu ochii pe jumatate închisi, as-cultînd freamatul multimii. Parca vroia sa prinda puteri... Pe urma degetele-i mîngîiau o struna...
Sunetul cel dintîi pornea ca o adiere abia simtita, un gea mat dulce, ce se pierdea usor în vînt.
Cînd sunetul acela era gata sa se stinga, se auzea altul mai lung si mai puternic, apoi altul si altul. Sunetele se înlantuiau, se ajungeau din urma, se prefaceau în cîntec.
Si el îsi însotea lauta cu glasul, si povestea. Povestea în-tîmplari vechi, durerile acelora ce vietuisera cu mult înaintea sa.
Stia mai ales cîntece triste, despre viata de demult, si-n glasul sau era atîta durere, ca bietii oameni care-1 ascultau îsi simteau sufletele sfîsiate si lacrimile le brazdau obrajii. Stateau cu totii vrajiti, barbatii cu ochii larg deschisi, cu pumnii încles tati, femeile înabusindu-si suspinele, strîngîndu-si copiii la sîn.
Gnta Sipot; dupa aceea îsi agata lauta pe umar si pleca mai departe. Mereu mai departe... Fara odihna...
Auzise din batrîni ca s-ar afla pe lume o tara, tara legen delor.
Si tara asta o cauta!
Erau pe-acolo niste munti înalti, împaduriti, frumosi cum doar prin basme pot sa fie, ce-aveau poiene minunate, pe unde zburau pasari cu viers melodios si misunau fiare neobisnuite, pe unde si apele cîntau, sfarmîndu-si undele între stînci! Si-aici se afla o pestera adînca, în care vietuia un mosneag cum nu se poate mai ciudat. Avea mosneagul acela barba si parul pîna la pamînt, iara sub frunte îi luceau ochii cum înca nu s-a pome nit. Un ochi ardea ca soarele si celalalt ca luna. Cînd închidea pe unul se facea ziua; daca închidea pe celalalt se facea noapte. Avea si un toiag. Si cînd vroia sa i se îndeplineasca o dorinta, batea o data cu toiagul în pamînt. Si poruncea.
Mosneagul acesta avea o oglinda. Cine privea în oglinda vedea toti oamenii si întîmplarile care s-au petrecut odinioara, auzea glasuri si cîntece, afla povesti necunoscute, sau altele de mult uitate.
Sub ochii celui ce privea-n oglinda se perindau povestile aievea, parca le-ar fi trait el însusi. Si asta, repede - cum trece clipa...
Era oglinda fermecata.
Si multi catasera s-o afle, sa priveasca într-însa si sa-i as culte viersul. Multi cîntareti îsi încercasera puterile s-ajunga pîna la mosneagul ce-o stapînea, sa afle povesti noi, sa ie puna pe strune.
De unii se spunea c-au si ajuns. Putini au fost aceia... Dar n-au putut sa urce Ia pestera mosneagului. S-au pravalit în pra pastii. I-au ros, mîrîind, fiarele, i-au nins zapezile si i-au spalat pîraieie.
Altii, si mai putini, s-au urcat. Numai ca i-a zarit mos nea gul; si el, cu glas de tunet, le-a strigat: - Ce vreti? Si ce catati?
Iar cîntaretii au raspuns ca vor sa-si arunce privirea doar o data în apele oglinzii fermecate pe care-o avea el, sa afle, sa auda si sa vada acele întîmplari de-odinioara ce nu se cunos teau, povestile, care fusesera pierdute, sa le puna pe strune, sa le cînte.
- Sa v-aud viersul! a rostit mosneagul. Nu este vrednic sa priveasca în oglinda, sa afle povestile stravechi, decît acela ce are struna cea mai iscusita.
De spaima, sau poate, cine stie, nici cîntaretii aceia sa nu fi fost atîta de maiestri, lautele lor au tipat jalnic.
Nici unul nu 1-a multumit pe mosneag. El a izbit atunci toiagul de pamînt. Si cîntaretii toti cîti au ajuns pîna acolo, ca-tînd sa vada oglinda, s-au prefacut în bolovani.
- Numai cînd va veni un cîntaret adevarat, a mai tunat mosneagul, veti prinde iarasi viata. Pîna atunci ramîneti aci, sa nu puteti raspîndi taina acestor locuri!
Numai ca taina, precît se vede, tot s-a aflat. Unii spuneau ca pasarile ar fi destainuit-o ciripind-o prin copaci; dar nu e de crezut. Pasarile tineau toate cu mosneagul, i se adunau în par, pe umeri si pe brate. El le vorbea, le învata sa-i pastreze taina...
Mai curînd vîntul. Vîntul cel sagalnic. El poarta soapte, se vîra ici, se vîra colo, aude tot si duce mai departe. Mai curînd vîntul! Doar lui îi place sa sopteasca taine, sa le auda cîntaretii si ei sa le puna pe strune.
Stia lucrul acesta Sipot!...
S-a dus dara si el pe o cîmpie. Pe cea mai larga cîmpie!... Si s-a oprit acolo, singur, în bataia vîntului, si-a pus pe strune degetele, si-n viers a început sa-1 roage pe vîntul cel hoinar:
- Spune-mi tu, vîntule, unde e tara legendelor? Unde îsi are pestera mosneagul ce stapîneste oglinda fermecata? Ca eu legendele de voi afla, pe struna mea le voi cînta, si pe-aripile tale le-oi purta! Spune-mi tu, vîntule, spune-mi tu!...
A ascultat vîntul fagaduiala lui Sipot, si iata ca s-a îndu plecat. A început sa suiere vesel, s-a învîrtit în jurul cântaretu lui, i-a spulberat cîrliontii, 1-a tras de pelerina, i-a dat brînci strengareste, i-a soptit la ureche:
- Biharia e tara legendelor! Acolo este pestera mosnea gului ce stapîneste oglinda fermecata. Du-te în Biharia! Si chiar la poalele muntelui ai sa gasesti un copac, ce-si are radacinile în miezul pamîntului si frunzisul sus în nori. Sapa la radacina copacului si vei^ gasi o fîntîna. Coboara în fîntîna si vei da peste un palat. înauntru locuieste un spiridus, dar pe el îl pa zesc trei scorpii. Daca le vei învinge, spiridusul o sa-ti dea aur si argint vrajit, sa-ti faci lauta noua. Lauta de aur cu strune de argint. Urca-te apoi la pestera mosneagului si cînta din lauta! Asa îi vei muia inima. Dar nu uita ce mi-ai fagaduit! Phiuuuu! Phiuuuu! a mai fluierat vîntul si a fugit.
- Nu! N-am sa uit, vîntule! a strigat bucuros Sipot, în vreme ce vîntul fugea, sa nu-1 afle mosneagul ca i-a dezvaluit taina.
Si a plecat Sipot. Cu pasul leganat, cu lauta agatata pe umar. A mers spre departarile albastre, întîi o saptamîna, pe urma o luna, un an, alti ani dupa aceea, neobosit. Din ce în ce mai dornic sa afle si sa vada oglinda ce graia, cînta, în care traiau aievea povestile din vremea de demult... A întîlnit rîuri si mari. A trecut prin paduri, peste gorgane, dealuri si munti. Si nu 1-a înfricosat în drumul lui nimic - nici fiarele care-i sa reau în cale, nici zmeii sau balaurii care-1 pîndeau, nici vrajito rii ce-i urzeau pieirea...
A trecut peste toate si abia într-un tîrziu a ajuns la poalele Bihariei.
Aci a gasit copacul acela de care-i soptise vîntul. L-a cu noscut îndata. Frunzisul sau se înalta pîna în mijlocul norilor. Lînga copac era o scorpie verde si neobisnuit de mare.
- Ce cauti lînga copacul nostru? i-a zis scorpia, umflîn-du-se de mînie, cu ochii vineti bulbucati, tîrîndu-se catre Sipot. Pleaca de aici, sau vrei sa-ti afli moartea? Te rapun!
- Nu stiu care pe care! a raspuns cîntaretul fara teama.
Si-apoi a rupt pe data o craca din copac, a facut o ma ciuca, a început sa se lupte cu scorpia. S-a luptat el din zori si pîna-n noapte, din noapte pîna-n zori. Scorpia l-a muscat de mîini, de picioare, dar Sipot nu s-a dat batut, s-a luptat mai departe. Pîna la urma a rapus-o.
A început sa sape la radacina copacului. A sapat cu un ghiile, cu pietre ascutite, si iata ca a dat peste ghizdul unei fîn-tîni.
Alaturi era o alta scorpie, roscata, mai mare decît cea dintîi.
- Am sa te sfîsii, flacau îndraznet! s-a înfoiat si scorpia aceasta si a suflat asupra lui o pulbere încinsa si otravita.
- Ba eu te voi prapadi! a înfruntat-o cîntaretul, si a por nit din nou lupta. S-a luptat si cu ea o zi, o noapte, si iar o zi si-o noapte. Nu a tinut seama de muscaturi si nici de pulberile otravite cu care-i frigea trupul scorpia. S-a luptat mult si greu; dar pîna la sfîrsit a biruit-o si a început sa se coboare în fîn-tîna, cu un curmei ce se afla acolo, prins chiar de ghizdul de piatra al fîntînii.
Fîntîna era seaca, dar jos, pe fundul ei, se afla o scorpie cenusie, mai mare decît toate celelalte. Si ea i-a strigat de de parte:
- Coboara tu, coboara, si aici or sa-ti ramîna oasele pe totdeauna...
- Ba tu ai sa-ti sflrsesti zilele în lupta cu mine! a glasuit cîntaretul.
De sus, si-a dat drumul în-capul scorpiei si iar s-a prins la lupta. Ce lupta a fost aceea!... Scorpia îl împrosca fara încetare cu valuri de venin înfierbîntate si îl musca plina de furie.
Trei zile si trei nopti s-a tot luptat întruna. Sipot lupta cu vitejie. Lovea cu maiestrie pe scorpia aceasta mai rea si mai puternica decît acelea pe care le înfruntase mai înainte. Pîna la urma a biruit-o; dar ranile de muscaturi, arsurile adînci îl du reau tare. Se clatina si el gata sa cada. Nu stia încotro s-o ia.
Deodata a zarit în fundul fînfinii un drum, care se deschi dea pe sub pamînt. A pornit cîntaretul pe drumul acela si a mers. De ce mergea, se îngreuna, se împleticea, otrava musca turilor de scorpii îi patrundea tot mai adînc în trup. Numai ca Sipot nu s-a dat batut. A mers tot înainte, cum a putut, mai mult tîrîndu-se si dupa sapte zile, a vazut înaltîndu-se un palat subpamîntean.
A batut Sipot în porti si din palat a iesit un omulet, al ca rui cap era mai mare decît trupul, si nu avea picioare aproape deloc, asa ca mergea rostogolindu-se. Omuletul era, de fapt, spiridusul pe ca re-l pazisera cele trei scorpii.
Sipot, la început, a socotit ca-i vreun dusman si, istovit precum era, s-a gatit iarasi de lupta; dar spiridusul i-a rostit cu glas subtirel:
- Nu te teme de mine, flacaule! Eu sînt spiridusul acela ce pot sa fac unelte maiestre de cîntare. Un vrajitor m-a osîn-dit sa stau aicea sub pamînt, pazit de cele trei scorpii, sa nu mai pot face unelte. Tu însa m-ai scapat cu vitejia ta. Cum sa te rasplatesc?
- Sa-mi dai, i-a raspuns cîntaretul. aur si argint vrajit, sa-mi fac lauta noua!
- Voia ti-o voi îndeplini! a raspuns spiridusul.
Si-n fata sa, Sipot a si zarit pe o tipsie aur si argint ce scînteiau ca focul, alaturi cu-o licoare într-un sip de clestar.
- Cu sucul ce se afla în sipul de clestar, sa te stropesti pe ranile ce ti-au facut cele trei scorpii, a grait spiridusul, si îndata te vei lecui. Din aur si argint sa-ti faci lauta.
S-a stropit Sipot pe ranile facute de scorpii si a simtit ca trupul i se usureaza si ca se lecuieste. A pus cu înfrigurare mîi-nile pe aurul de pe tipsie si si-a facut lauta, iar din argint si-a facut strune.
Cînd i-a fost gata lauta cea noua, a multumit frumos spiri dusul ui pentru rasplata lui si a pornit grabit pe calea întoarsa.
A ajuns la fintîna, s-a catarat pe curmeiul cel prins de ghizd si a iesit afara. A privit întîi asa o vreme spre culmile înalte ale Bihariei, încotro-i era drumul. Si-a agatat lauta cea veche într-o ramura a copacului, care-si avea frunzisul în nori si radacinile în miezul pamîntului, sa cînte singura atuncea cînd îi va bate vîntul în strune, si, numai cu lauta vrajita dupa gît, a început sa urce catre culmi.
Tara Bihariei e sus, aproape de cer. E sus pe munte, între norii albastri si purpurii, udata de ape spumegoase, racorita de vînturile reci, scaldata în lumina fierbinte a soarelui, mîngîiata de razele reci ale lunii.
Pe crestetele sale de piatra, printre padurile de brazi, pe poienile înverzite, smaltuite cu mii de flori, traiesc locuitorii ta rii legendelor. Sînt tacuti, purtînd pe chipuri asprimea trista a singuratatii, dar cu inimile încinse de foc dogoritor. Ei stau aci din mosi stramosi, crescîndu-si boii sau caii pietrosi ca stîncile pe care vietuiesc. Stau aci de cînd s-a pomenit pamîntul. De cînd s-au topit muntii de gheata, care se ridicau peste stînci, de cînd acestia s-au prefacut în pîraie si lacuri de azur. De cînd au fost tesute cele dintîi covoare de catifele verzi, rosii, lilia chii, de ierburi si de flori, de cînd s-au ridicat cele dintîi trun chiuri de brad...
De-atuncea vietuiesc pe muntii acestia locuitorii tarii le gendelor, si înca mai de mult, si cîntaretul cu lauta sa de aur urcase printre ei.
Cum a aflat el drumul spre pestera mosneagului si cum s-o fi urcat? Cum s-o fi catarat? De cîte ori s-a prabusit? Cum a scapat de coltii albi, taiosi, ai fiarelor? Flamînd, înghetat, singur printre stînci... Nu stie nimeni. Atît se stie, ca s-a urcat!
Cînd a ajuns aproape de pestera, s-a pornit o furtuna. Na-praznica furtuna! Padurile pe vai se tînguiau sub apriga izbire a vijeliei. Fulgere lungi si sclipitoare brazdau adîncurile negre. Si-atunci, pentru o clipa, se vedeau norii însîngerati, gonind împinsi de vînt spre miazazi.
Parul îi atîrna lui Sipot în suvite ude. Pelerina îi spînzura ca o frunza vesteda, lipindu-se de trup. Picioarele-i lunecau. Numai lauta stralucea sub fulgerele verzi si, uneori, suna izbin-du-se de stînci.
Abia de mai avea Sipot puteri, dar nu se da învins. S-a agatat de cioturile lunecoase... Si-a încordat cele din urma forte... Si s-a urcat... S-a tot urcat! Pîna ce-a ajuns sus!
Furtuna alerga pe munti si prin paduri, cu tropote de cai salbatici, urla si se izbea cu furie de stînci. Zdrobit de obo seala, cîntaretul s-a apropiat de pestera mosneagului si, la lu mina fulgerelor, a vazut înaintea lui niste porti de arama. A luat de jos un bolovan si a batut. Nimeni nu i-a raspuns.
A batut iar. Si doar ecoul a rasunat.
Atunci s-a sprijinit de porti, si-a înstrunat lauta de aur.
întunericul stapînea muntii. Ploaia cadea cu furie, trazne-tele loveau în jur, dar Sipot cu lauta la piept, însotindu-se cu glasul, cînta - asa cum nu cîntase înca niciodata.
Cînta bucuria lui ca a razbit pîna în tara legendelor, la pestera mosneagului.
Pe masura ce cînta, ploaia se potolea, vîntul se linistea, norii se risipeau în pîcle cenusii, luna parca plutea într-un fum albastriu. Cîteva stele palide, stravezii, luceau sfios pe cer...
Atunci s-a auzit cineva, nevazut, batînd de douasprezece ori în portile de arama cu un toiag.
Sipot a ridicat ochii.
în fata lui era mosneagul, cu barba si cu pletele pîna la pamînt, în mîna c-un toiag. Singurul lui ochi deschis îi pîlpîia ca luna. Zîmbea cu bunatate.
- Bine ai venit, Sipot! a zis el gros. Te-astept de mult... De sute de ani... Bine-ai venit!...
Sipot îl privea, dar nu putea sa rosteasca nici un cuvînt. Gura i se înclestase. Numai ochii lui graiau. Se vedea cît se bu cura...
Poarta înalta de arama era deschisa. Mosneagul a facut un semn. Sipot a trecut pragul portii de arama si a intrat în pes tera.
Ce pestera neobisnuita avea mosneagul! Peretii ei erau în-vesmîntati în piei de fiare!... Cîntec mîhnit de tulnic suna din apropiere.
Cine cînta?
Nu era nimeni. Mosneagul n-avea tulnic. Si glasuri s-au zeau! Cine graia? Nu era nimeni altul lînga Sipot, afara de ba-trîn.
Numai acolo, într-un ungher al pesterii, se zarea o oglinda. In fata ei era un ciot de stînca.
Batrinul i-a aratat oglinda si ciotul de stînca.
Sipot s-a asezat pe piatra. Era trudit. A privit în oglinda.
Mosneagul a rostit de asta data blînd:
- E miezul noptii, Sipot! E ceasul cînd acela care pri veste în oglinda fermecata vede, aude si întelege tot ce a fost odata pe meleagurile acestea. Mîine, cînd luna va rasari din nou, tu ai sa fii departe; dar vei purta în suflet povestile ce vei afla. Atuncea sa le pui pe strune si sa le cînti. Si cum le vei cînta tu, asa or sa ramîie în veac!
Cîntaretul a ascultat neclintit.
Mosneagul a izbit o data cu toiagul în pamînt si muntele întreg s-a clatinat c-un huruit adînc. Iar Sipot n-a mai vazut în fata lui nici pestera, nici portile de-arama. N-a mai vazut decît oglinda fermecata.
Apele cele limpezi ale oglinzii întîi s-au tulburat, ca unda rascolita de furtuna a unui lac; apoi s-au limpezit, încetul cu încetul...
In apele oglinzii s-au ivit oameni, zîne, dihanii, zmei si spi-ridusi, cu totii laolalta. Dupa aceea munti, o vale adînca între creste înalte si prapastioase, în jur cu bolovani, ca urmele unei cumplite prabusiri. Lumina lunii, alba, încremenise parca pe cerul din oglinda...
Dupa aceea oameni si fiare au început sa umble, sa graiasca si sa cînte, parca erau alaturea de Sipot. A vazut alte locuri, si alte... lacuri si izvoare, vîrfuri semete si colibe.
Privea-n oglinda fermecata si vedea totul si auzea. Rostea cuvinte oglinda fermecata, de parca era vie...
Traia legendele din vremea de-altadata cîntaretul!
Legendele precum urmeaza!
Precum le-a povestit el însusi,
Sipot, mai tîrziu...

  • Adăugat în: Legende
  • Adăugat de: Administrator
  • Etichete: legenda
  • Vizualizări: 2682
Pentru orice sesizare cu privire la drepturi de autor, scrieti la romaniadevis [at] gmail.com

Leave a comment

Please login to leave a comment.