“Trecatoare”, pe meleaguri topolovene

Oraşul Topoloveni m-a cucerit şi de această dată, în vizita din 3 septembrie 2011, aşadar dragii mei cititori vă împărtăşesc aventura trăită pe aceste meleaguri.

Posibil să ne fi întâlnit pe stradă, la Catedrala “Sfântul Gheorghe”, în faţa Primăriei, la buticurile existente de o parte sau de alta a şoselei, în faţa Liceului Teoretic „Ion Mihalache” sau prin împrejurimi şi poate chiar tu, cititorule m-ai ajutat cumva şi m-ai cunoscut.

Minunaţi locuitori ai acestui sălaş de poveste, vă adresez toată gratitudinea pentru primirea călduroasă, generozitatea şi ospitalitatea cu care m-aţi întâmpinat.

Dis de dimineaţă am pornit către autostrada Bucureşti-Piteşti. Cu cât înaintam în trafic, razele soarelui îşi făceau apariţia de după nori, strălucind în parbriz.

Pe autostradă zăream ici colo câte o maşină, iar cele ce aveau acelaşi traseu cu al meu, treceau cu mult peste viteza de 130km/h, lăsându-mă în urmă pe drumul ce-l străbăteam cu mare entuziasm.

Am zărit, pe partea dreaptă, pancarda ce îmi indica oraşul Topoloveni. Aşteptând un indicator care să mă abată din autostradă spre oraşul colosal ce urma să-l vizitez, am ajuns în Piteşti. Aştept la barieră pentru a trece trenul, arunc o privire în bord la numărul kilometrilor parcurşi şi constat că erau cu mult peste 95 km, distanţa Bucureşti-Topoloveni. Bariera se ridică, la câţiva metri mai în faţă, la sensul giratoriu, întorc şi în următoarele minute intru din nou pe autostrada Piteşti-Bucureşti. Realizez că am uitat să mă abat din autostradă spre Căţeasca, de fapt nici nu am zărit indicatorul.

Mă întorc cei aproximativ 30 de km parcurşi în plus şi pe partea dreaptă zăresc un indicator “Topoloveni 5 km”. Urc podul, înaintez şi mă găsesc rătăcită în localitatea Cireşu. Staţionez în faţa unei porţi, întreb o doamnă cu un copilaş în braţe încotro către Topoloveni, iar dumneaei foarte amabil mă îndrumă. Îi mulţumesc pentru amabilitate, întorc maşina şi pornesc la drum. Ajung la un indicator pe care era notat ”Topoloveni 3 km”. Telefonul îmi sună, era Preotul Catedralei din Topoloveni. Îi povestesc în mare peripeţiile şi motivul întârzierii de aproximativ o oră şi stabilim ca într-un sfert de oră să ne vedem la biserică.

Am tot mers, până când din drumul principal se făcea o mică răscruce, nefiind nici un indicator, am mers înainte. Cu un presentiment că nu merg nici de această dată în direcţia corectă, încetinesc, las geamul în jos şi întreb cinci bărbaţi din faţa unui service auto cum se ajunge în Topoloveni.

Eram pe drumul către Priboieni, întorc în incinta service-ului, domnii foarte amabili dirijează oarecum traficul pentru a putea întoarce, fac imediat stânga şi zăresc cupola Catedralei. Mă rătăcisem, atât de aproape. Trec pe lângă Pensiunea Valmar, a domnului primar, şi la câţiva metri mai în faţă, parchez în sfârşit maşina.

Cobor cu atenţie, deschid uşa din spate pentru a îmi lua diplomatul, timp în care domnii din maşina de poliţie mă salută respectuos.

Deschid aparatul de fotografiat, traversez pe partea cu Primăria, arunc o privire de ansamblu în jur şi rămân surprinsă de existenţa atâtor locuri de parcare libere.

Păşesc în incinta Catedralei Sfântul Gheorghe, admir icoanele, florile şi sunt întâmpinată cu căldură de părintele Dan Pavel.

Pornim pe străduţele frumosului oraş şi un prim popas îl facem la biserica Inuri care este în reabilitare. Constructorii, persoane foarte amabile, ne-au povestit istoria bisericii în formă de corabie, declarată monument, fiind cea mai veche construcţie a oraşului Topoloveni.

Unul dintre meseriaşi, mă conduce în interiorul bisericii şi mă ghidează către locurile deosebite pentru a face fotografii, îmi spune povestea fiecărei icoane, precum şi a fiecărui loc din altar. Ating locaşul din altar unde se ţine apa sfinţită, pereţii cu sfinţii ce se mai zăreau printre crăpăturile şi urmele de ciment.

Fotografiez icoanele printre schele, păşesc cu atenţie prin nisip, părăsesc interiorul şi după o mulţumire bine meritată adresată muncitorilor ospitalieri, părăsesc locaşul sfânt.

Ne îndreptăm către biserica Goleştii-Badii, care de asemenea, este în reabilitare pe o durată de trei ani. Persoanele ce supravegheau locaşul ne-au deschis pentru a fotografia interiorul. Printre fisurile pereţilor este vizibilă încă pictura în frescă din pridvor. Pozez scenele din rai şi iad ce pot fi observate pe stâlpii din interior, precum şi picturile cu sfinţi.

Vizavi de biserică, printre crucile din cimitir, zăresc vechea şcoală din Topoloveni.

Adresez mulţumiri pentru acordul vizitării, închid poarta în urma mea şi urc în maşină pentru a ne continua călătoria în orăşelul ce mă fermeca tot mai mult.

Am mers la sonde, unde am admirat plantaţia de viţă de vie şi am degustat din ciorchinii de soiuri diferite. Am plecat cu o amintire prin realizarea unor fotografii superbe, o combinaţie de albastru deschis a cerului ce parcă în acea zi îl vedeam mai frumos ca niciodată şi verdele de nuanţe diferite ce mă înconjura. În drumul nostru am trecut pe lângă bazinul ce alimenta cu apă oraşul şi urcând pe rampele abrupte, printre bolovanii ce-i striveam cu roţile maşinii şi iarba ce atingea geamul pe care priveam cu încântare peisajul, am poposit în locul ce ne oferea o panoramă de basm a oraşului Topoloveni.

De sus, oraşul era roşu, numai cupola gri a catedralei se distingea printre ţiglele roşii ale clădirilor. Printre firele de iarbă, unele verzi, altele deja îngălbenite, soarele ce-mi atingea cu razele lui ecranul aparatului foto şi întreaga atmosferă de vis, gândul mi-a zburat la omul datorită căruia am descoperit acest sălaş, în care am creat o legătură cu persoanele de valoare din Topoloveni.

Melancolică, am tras după mine uşa maşinii, am admirat căsuţa ce m-a impresionat, a preotului, aducându-mi aminte de bunica, am salutat muncitorii de la grădiniţa aflată în construcţie, am pozat reşedinţa domnului primar, casele de pe şosea şi am continuat să privesc trecătorii.

Ne-am continuat plimbarea la Muzeul Orăşenesc, a cărui formă de turn m-a impresionat, am văzut numeroasele fabrici, printre care şi Fabrica de Magiun, un renume a mediului citadin, datorită primului produs cu Indicaţie Geografică din România, ”Magiunul de Topoloveni”.

În trecere, am descoperit Garda de Intervenţie Topoloveni şi am rămas surprinsă de numărul atât de mare al punctelor de lucru pentru locuitori. Vizita fabricilor s-a încheiat cu fabrica producătoare de piatră.

În descoperirea punctelor turistice, am văzut casa cu sigla roşie, cea mai veche a oraşului, Şcoala generală, după care am oprit în incinta pensiunii Valmar, fotografiind localul amenajat cu bun gust.

Pe şoseaua ce ducea către Priboieni, ne-am abătut pe partea stângă pe aleea ce ducea către Schitul Sfânta Filofteea.

Măicuţele de la schit aveau văcuţele la păscut, iar câinele ne-a întâmpinat cu un lătrat. Am descoperit un loc cu o istorie incredibil de fascinantă, cu multă verdeaţă şi o grădiniţă în mijlocul căruia era sculptat din piatră un îngeraş, alături de care am pozat.

M-a răscolit povestea băbuţei solitare într-un sătuc, ce trăieşte doar din ceea ce are în jurul gospodăriei sau din ceea ce primeşte de la pădurar atunci când este în trecere. O bătrânică ce stă la flacăra lumânării, se încălzeşte la focul sobei, găteşte pe plită şi se spală în lighean, condiţii greu de imaginat în aceste timpuri moderne.

La întoarcere, pe partea dreaptă, am oprit la casa domnului profesor Ion Boalcă, fost director al Liceului Teoretic ”Ion Mihalache” din Topoloveni. Un om ce duce în spate o întreagă istorie, un om de lângă care nu ai mai vrea să pleci, un om ce mereu te aşteaptă cu braţele deschise.

I-am mulţumit domnului Boalcă pentru cărticica “Monografia oraşului Topoloveni”, ce mi-a dăruit-o cu mult drag şi cu bucuria în suflet ce a reuşit să mi-o transmită, i-am spus că îl voi vizita cu plăcere ori de câte ori voi avea drum.

După aceste drumeţii am hotărât să colind la pas centrul oraşului unde am fotografiat Primăria, Catedrala Sfântul Gheorghe, parcul cu statuia din piatră (Familia), Fântâna Monument, spectaculosul Liceu “Ion Mihalache”, ce a fost localul unei şcoli primare de fete, devenind pe rând Şcoală Mixtă, liceu industrial. Acesta atrage privirile oricărui trecător prin construcţia în stilul unui conac domnesc de o combinaţie a culorilor alb şi roşu.

Am colindat magazinele, am socializat cu vânzătorii, cu trecătorii din centru şi am rămas plăcut surprinsă de ospitalitatea de care dau dovadă, de felul în care-ţi sar în ajutor şi de comportamentul exemplar.

Un alt lucru ce mi-a încântat privirea a fost, vizita la muzeul de la etajul Catedralei “Sfântul Gheorghe”, ce mi-a tras atenţia datorită picturilor deosebite, vitraliilor, obiectelor sfinte vechi şi impresionantul candelabru realizat manual din macrame.

Am pornit către Complexul Muzeal Naţional Goleşti, unde poliţiştii foarte amabili m-au îndrumat în găsirea unui loc de parcare în toată aglomeraţia stârnită de Sărbătorile Argeşului. Am vizitat Conacul Goleştilor şi Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii, pe acordurile lui Tudor Gheorghe, am colindat parcul Goleştilor, am admirat tarabele cu produse tradiţionale, portul popular şi toată frumuseţea încântătorului sălaş de pe băncuţa verde de sub umbra unei salcii.

Mă îndrept spre Catedrală, unde sunt aşteptată de domnul primar Gheorghiţă Boţârcă, un om excepţional, cu un comportament distins. Cei opt preoţi şi personalul bisericesc pregăteau catedrala pentru ceremonia unei nunţi fastuoase cu covor roşu.

Am asistat la slujba prin care cei doi tineri şi-au unit destinele în faţa lui Dumnezeu, am fotografiat fiecare moment şi am ascultat cu interes citirea preoţilor.

În pauza dintre cele două nunţi mi-am luat la revedere de la doamna ce vindea lumânări, de la oamenii pe care i-am cunoscut şi de la preotul catedralei, pentru întâmpinarea călduroasă, mulţumindu-le tuturor pentru momentele petrecute împreună.

M-am strecurat printre nuntaşi, am pornit motorul şi am lăsat în spate cu fiecare acceleraţie, oraşul Topoloveni, un punct turistic ce-l recomand cu mare drag.

În drum spre Bucureşti, autostrada întunecată de lăsarea nopţii, cerul de albastru închis şi farurile maşinilor răzleţe, conturau un peisaj sublim pe care vroiam să-l retrăiesc cât de curând, la cunoscutul ritual “Focul lui Sumedru”.

Merită să fii şi tu, un călător “hoinar”, pe aceste meleaguri topolovene!

Loredana-Cristina DASCĂLU

Jurnalist