Boala in mentalitatea straveche populara romaneasca

In decursul timpului, poporul nostru, ca de altfel toate popoarele lumii, a dobandit o experienta foarte bogata prin observatii indelungi, cu privire la natura ce-l inconjura. Desi explicatiile pe care le gaseau strabunii nostri nu erau cele explicate de stiinta ulterior, multe dintre concluziile stravechi au fost acceptate ca fiind valabile si inca mai sunt apreciate si in ziua de astazi.

Cuprinsa de sentimente puternice de teama sau de admiratie fata de mediul inconjurator, omenirea a facut uz de imaginatia bogata de care dispunea si a dezvoltat o gandire magica, de o forta uriasa, cu scop compensatoriu in cazurile unde  nu a putut gasi explicatii plauzibile.

Boala si duhurile rele

In vremurile strabunilor nostri aparitia bolii reprezenta o problema existentiala, de aceea, in cea mai mare parte, boala era interpretata ca o fiinta potrivnica omului.

Fiecare boala putea lua forma unui duh necurat sau a unei fiinte supranaturale si era provocata prin farmece de un dusman dornic de razbunare, dar in egala masura putea fi si o pedeapsa trimisa de la Divinitate in cazul in care omul nu o cinstea cum se cuvine.

Veacuri la rand rolul de tamaduitor l-a tinut batranele cunoscatoare a diverse leacuri si practici magice care se transmiteau din mosi stramosi. In fiecare sat existau doua sau trei astfel de batrane care tineau locul medicului din zilele noastre. De aici vine si vorba de “leac babesc”. In unele zone, pe langa batranele mestere existau si vracii, vazuti ca magicieni pentru ca erau considerati capabili sa controleze fortele malefice.

Cum se numeau demonii bolilor

Strigoii sunt cei mai cunoscuti demoni populari romanesti. Ei reprezentau duhurile necurate in care se aciuau sufletele mortilor. De asemenea, fiintele cu infatisare de femei aveau o frecventa ridicata in randul duhurilor rele si in cele mai dese cazuri ele erau Ielele sau Muma Padurii.

In cazul bolilor demonul purta de cele mai multe ori chiar numele bolii pe care o provoca. Astfel, demonul ce producea “bubele” se numea “Buba”, demonul care imbolnavea de otita sau “najit” cum i se mai zicea bolii, se numea “Najit”, cel care provoca pneumonia si junghiurile aferente bolii se numea “Junghi” etc. (Candrea., 1999, pg.146).

In descantecele de alungare a bolii regasim numeroase exemple de demoni cu numele bolilor pe care le provocau. Spre exemplu in judetul Mehedinti, chinuitoarea durere de masea era denumita si “Viforul”, iar demonul bolii era numit la fel:

“ A plecat (cutare)
Pe cale, pe carare
S-a intalnit cu Viforul cel mare in cale
Viforul si Viforoaica
A intrat
Si s-a incuibat la (cutare):
In creierii capului,
In rontul nasului;
Si in dintii si in maselele lui
A facut moara de macinat
Si rasnita de rasnit,
Dintii si maselele le-a prafuit…”
(Tocilescu,1900, p.1548, apud Candrea, 1999,pg 147)

Personificarea  duhurilor

Duhurile si demonii aveau infatisare infricosatoare. Puteau lua chip de animal, dar chiar si de om. In unele cazuri, in functie de gravitatea bolii, duhurile erau reprezentate atat de caracteristici umane cat si animale, ca sa para si mai inspaimantatoare.

Varianta duhului cu chip omenesc, dar cu toate elementele fizinomice deformate este foarte bine reprezentata intr-un descantec de “speriat”, din judetul Braila:

“S-a dus X. pe cale,
Pe carare,
S-a-intilnit c-un unchias mare,
Grozav, intunecos,
Cu cojocu-ntors pe dos,
Cu ochii sticliti,
Cu dintii rijniti,
Cu gura cascata,
Cu limba lasata,
Cu capul cit banita,
Cu fata cit aria…”
(Candrea, 1999, pg.149).

Datorita victimelor numeroase pe care le-au facut de-a-lungul timpului, ciuma si holera au ramas in mentalul poporului ca fiind cele mai inspaimantatoare boli. Prin urmare acestea au dobandit in timp cele mai bogate portretizari insotite de felurite legende. Atat la poporul roman, cat si la alte popoare din Europa, dar si din zone ale Orientului, ciuma si holera apar personificate in chip de femei.

Ciuma, cea mai grozava dintre boli, era inchipuita ca o femeie urata, imbracata in alb, care putea fi ori o tanara fecioara, ori o femeie batrana, care se hranea cu inimi de oameni sau de animale si de multe ori era trimisa de Dumnezeu in locurile unde existau multi pacatosi. Ea era prevestita uneori de aparitia unor fenomene astrale deosebite precum eclipsele sau cometele. La noi un astfel de fenomen s-a petrecut in anul 615, cand in urma unei eclipse solare a erupt la cateva luni o epidemie devastatoare.

Frigurile denumeau starile febrile si erau inchipuite tot ca niste femei. In Bucovina se credea ca sunt in numar de 77 sau de 99 si toate erau surori. (Candrea,1999, pg.171).

Obiceiuri de alungare a demonilor provocatori de boli

Ca o metoda de autoaparare impotriva temerilor de care erau cuprinsi in fata bolii, stramosii nostrii au recurs la aceeasi imaginatie bogata cu care au inchipuit aceste fapturi miraculoase si inspaimantatoare, pentru a le crea si anumite slabiciuni de care tamaduitorii se foloseau in  descantece.

Astfel pe cat erau de urati dracii, pe atat erau de fricosi si prosti de cadeau in gropi.  Se speriau foarte tare de zgomot, de foc si fum, de apele adanci si de locuri pustii si erau goniti cu agheazma, cu apa clocotita, cu pietre, cu piper, cu bici de matase impletit in sase, cu impuscaturi, cu clopote sau cu chiote si tipete asurzitoare.

Unii dintre ei erau foarte usor de pacalit. Astfel in judetul Dorohoi exista obiceiul ca in cazul in care cineva din casa se imbolnavea de friguri, sa plece toti locuitorii de acasa, iar bolnavul scria pe usa: “cutare nu sade in casa asta”. Prin intermediul acestui sirletic, cand soseau Frigurile sa il caute pe bolnav si dadeau peste cele scrise pe usa, plecau si nu mai reveneau. (Candrea, 1999, pg.414).

Daca nu puteau fi alungati cu zgomote, blesteme si diverse metode periculoase, oamenii se foloseau si de reputatia lor de mari chefuitori , motiv pentru care erau invitati sa bea si sa se ospateze cat vor, numai sa ii lase in pace.

In cazurile bolilor grave si molipsitoare precum ciuma si holera, situatia devenea un interes al intregii comunitati. Daca nu reuseau sa alunge duhurile necurate prin ospete bogate intinse chiar in mijlocul drumului, oamenii recurgeau la jertfe animale.

Pentru alungarea ciumei exista si obiceiul trasarii unei brazde in jurul satului. Astfel in anul 1646, in vecinatatea zonei Lucesti, la granita Moldovei cu Transilvania, aflam din consemnarile unui calator strain cum se derula acest proces. Brazda era trasata in pamant ori cu ajutorului plugului de catre zece flacai goi, ori in chip simbolic de catre zece fete batrane tot fara vesminte, care faceau inconjurul satului in timp ce cantau si saltau (Candrea, 1999, pg.167-168).

Toarcerea, teserea si coaserea unei camasi din canepa reprezenta un alt obicei de alungare a ciumei, regasit mai ales in zona Transilvaniei. Aceasta camasa era facuta intr-o noapte de un numar determinat de femei, in principal sapte sau noua si era folosita pentru imbracarea unei papusi umpluta cu paie pe care o spanzurau ulterior de un pom la marginea satului. In unele zone camasa se ardea.

***

Veacuri intregi de crestinism nu au reusit sa elimine increderea oamenilor in practicile de origine pagana. Aceste practici nu vor disparea atata  vreme cat inca exista in subconstientul colectiv credinta in existenta unei lumi mistice populate de felurite fiinte supranaturale care detin rolul de randuire, sau de zdruncinare al traiului zilnic pe care-l duc pamantenii.

Sursa bibliografica: CANDREA, I.Aurel, Folclorul Medical Roman Comparat, Ed.Polirom, Bucuresti, 1999.