Cetatea traco-getica de la Stincesti
În apropierea Botoşanilor se văd şi azi urmele a două cetăţi înconjurate cu val de pămînt. Săpăturile arheologice au dat la iveală locuinţe construite din lemn şi lut amestecat cu paie şi frunziş, ceramică lucrată cu mina, vîrfuri de săgeţi din bronz, perle din pastă sticloasă colorată şi un obiect de aur, de o mare valoare, reprezentând un animal cu cap de mistreţ, trup de peşte şi coadă de pasăre.
Şi iată ce spune legenda:
Cînd s-a auzit că romanii au pornit să cucerească lumea, zicîndu-şi stăpîmi ai pămîntului, un fulger de groază a străbătut întreaga seminţie dacă, lăsînd în inimi o mare nelinişte.
— Să ne unim, să întărim cetăţile şi braţele noastre tari, a zis înţeleptul Burebista. Numai aşa îi vom opri pe romani să vină asupra noastră!
Astfel a apărut în fruntea destinelor dace, Burebista, cel mai mare dintre regii Traciei. Unind el întreaga suflare dacă, întărind cetăţile şi oştile, a făcut din poporul său o uriaşă putere, spulberînd primejdia romană spre alte zări. Şi liniştea a domnit multă vreme nestingherită. In vremea aceea s-au ridicat şi cele două cetăţi de Ungă Botoşani, una mai tare ca cealaltă, cu mult mai puternice decît altele. Aşa de puternice că ele ar fi adus faima Daciei, dacă Decebal ar fi reuşit să deschidă cel de al doilea front după ce a căzut Sarmizegetusa. Iar Roma ar fi plătit din greu cutezanţa de a se opune dacilor. Şi ochiul treaz al Marelui Rege, Burebista, veghea pretutindeni, colinda tara să-i cunoască oamenii şi locurile. El îşi împărţea grija, deopotrivă, la toate cetăţile din Dacia. Aşa a ajuns şi pe la noi, să vadă şi cele două cetăţi de lîngă Botoşani. Poporul i-a făcut o mare primire. Sub cerul albastru fîlfîiau steagurile dace şi sclipeau armurile în razele soarelui, scuturile aruncau fulgere şi licăreau coifurile. Suliţele ostaşilor, ca o pădure, îşi înălţau vîrfurile în aer. Oştile erau gata parcă să înfrunte semeţia cuceritorilor. Mulţimea adunată se revărsa pînă departe. Lumea era în aşteptare şi numai freamătul ei se auzea ca un ecou stins şi depărtat.
în freamătul poporului a apărut Burebista. Cornurile au răsunat şi oştile i-au dat onorul. Au zăngănit armele şi în faţă i s-au perindat cetele de războinici. Regele păşea demn şi maiestuos,. Vederea lui înflăcăra pretutindeni inimile. în cale i-a ieşit fiica celui dinţii conducător al cetăţii. Mîinile ei albe ţineau o tavă de lut cu pîine şi sare. Alături era o cănită cu vin. In sufletul său poporul nu renunţase la vechile tradiţii, chiar dacă creşterea viţei era îngrădită. Regele muşcă din pîine şi-şi atinse buzele de vin. Splendoarea cetăţii l-a uimit. Desăvîrşită de meşteri iscusiţi, i s-a părut de neînvins.
— Mărite rege, i-a zis comandantul cetăţii, în mîna ta îmi încredinţez soarta fără şovăire şi jur să lupt pe veci, eu şi această cetate, numai sub steagul Daciei unite!
Şi plăcîndu-i cetatea, Burebista i-a lăsat în dar acel obiect de aur cu cap de mistreţ, trup de peşte şi coadă de pasăre. Şi le-a zis vitejilor ei:
— Să loviţi în duşmani cu puterea mistreţului, să vă strecuraţi printre dînşii ca peştele prin apă şi să treceţi peste ei ca pasărea în zbor. Şi el să fie steagul acestor cetăţi ca două stînci. Iar tu, fată frumoasă, ce mi-ai dat căniţa ou vin rubiniu, primeşte acest şirag de perle.
De atunci cetăţilor li s-au zis stînci iar mai apoi Stînceşti. Şi pe aceste locuri strămoşii noştri daci, cei mai viteji dintre traci, au aprins focurile vestind apropierea duşmanilor, şi-au apărat glia prin dîrzenie şi nefrică de moarte. Peste ţărîna lor a crescut iarba ce şi-a înfipt adînc rădăcina în acest pămînt.
Şi iată ce spune legenda:
Cînd s-a auzit că romanii au pornit să cucerească lumea, zicîndu-şi stăpîmi ai pămîntului, un fulger de groază a străbătut întreaga seminţie dacă, lăsînd în inimi o mare nelinişte.
— Să ne unim, să întărim cetăţile şi braţele noastre tari, a zis înţeleptul Burebista. Numai aşa îi vom opri pe romani să vină asupra noastră!
Astfel a apărut în fruntea destinelor dace, Burebista, cel mai mare dintre regii Traciei. Unind el întreaga suflare dacă, întărind cetăţile şi oştile, a făcut din poporul său o uriaşă putere, spulberînd primejdia romană spre alte zări. Şi liniştea a domnit multă vreme nestingherită. In vremea aceea s-au ridicat şi cele două cetăţi de Ungă Botoşani, una mai tare ca cealaltă, cu mult mai puternice decît altele. Aşa de puternice că ele ar fi adus faima Daciei, dacă Decebal ar fi reuşit să deschidă cel de al doilea front după ce a căzut Sarmizegetusa. Iar Roma ar fi plătit din greu cutezanţa de a se opune dacilor. Şi ochiul treaz al Marelui Rege, Burebista, veghea pretutindeni, colinda tara să-i cunoască oamenii şi locurile. El îşi împărţea grija, deopotrivă, la toate cetăţile din Dacia. Aşa a ajuns şi pe la noi, să vadă şi cele două cetăţi de lîngă Botoşani. Poporul i-a făcut o mare primire. Sub cerul albastru fîlfîiau steagurile dace şi sclipeau armurile în razele soarelui, scuturile aruncau fulgere şi licăreau coifurile. Suliţele ostaşilor, ca o pădure, îşi înălţau vîrfurile în aer. Oştile erau gata parcă să înfrunte semeţia cuceritorilor. Mulţimea adunată se revărsa pînă departe. Lumea era în aşteptare şi numai freamătul ei se auzea ca un ecou stins şi depărtat.
în freamătul poporului a apărut Burebista. Cornurile au răsunat şi oştile i-au dat onorul. Au zăngănit armele şi în faţă i s-au perindat cetele de războinici. Regele păşea demn şi maiestuos,. Vederea lui înflăcăra pretutindeni inimile. în cale i-a ieşit fiica celui dinţii conducător al cetăţii. Mîinile ei albe ţineau o tavă de lut cu pîine şi sare. Alături era o cănită cu vin. In sufletul său poporul nu renunţase la vechile tradiţii, chiar dacă creşterea viţei era îngrădită. Regele muşcă din pîine şi-şi atinse buzele de vin. Splendoarea cetăţii l-a uimit. Desăvîrşită de meşteri iscusiţi, i s-a părut de neînvins.
— Mărite rege, i-a zis comandantul cetăţii, în mîna ta îmi încredinţez soarta fără şovăire şi jur să lupt pe veci, eu şi această cetate, numai sub steagul Daciei unite!
Şi plăcîndu-i cetatea, Burebista i-a lăsat în dar acel obiect de aur cu cap de mistreţ, trup de peşte şi coadă de pasăre. Şi le-a zis vitejilor ei:
— Să loviţi în duşmani cu puterea mistreţului, să vă strecuraţi printre dînşii ca peştele prin apă şi să treceţi peste ei ca pasărea în zbor. Şi el să fie steagul acestor cetăţi ca două stînci. Iar tu, fată frumoasă, ce mi-ai dat căniţa ou vin rubiniu, primeşte acest şirag de perle.
De atunci cetăţilor li s-au zis stînci iar mai apoi Stînceşti. Şi pe aceste locuri strămoşii noştri daci, cei mai viteji dintre traci, au aprins focurile vestind apropierea duşmanilor, şi-au apărat glia prin dîrzenie şi nefrică de moarte. Peste ţărîna lor a crescut iarba ce şi-a înfipt adînc rădăcina în acest pămînt.