logo-romania-de-vis-5

"Dincolo de această pagină vei descoperi mult visata mîndră ţară, cu neam şi vise neînvinse, România."

Viteazul Dapix si fiica lui, Gebila

Apreciere

4.4/5 rating (8 votes)


legenda(Al. Mitru - În ţara legendelor)


De treci si astazi prin cîmpia dobrogeana, nu prea de-parte între Dunare si mare, vei întîlni un sat: Gura Dobrogei.
Si aici, pe lînga sat, este un deal. Sub el, se spune ca este o pestera adînca, plina de oseminte.
În fata peşterii se afla o piatra. Pe ea a stat odata Gebeides si a cîntat cîntecul său pentru viteazul Dapix şi fiica lui, Gebila.

Povestea noastra se începe demult, demult, pe vremea cînd bateau pamîntul acesta niste ostaşi dintr-o cetate, din asfinţit, numită Roma, care rîvnea să stăpînească întreaga lume.
Se povesteste, astfel, că în zilele acelea, după o iarnă grea şi îndelungată, pămîntul începuse uşor să se zbicească şi dealurile blînde ale Dobrogei să se înveşmînte cu verdeaă. Prin sălciile împodobite cu mîţişori bălani sufla tot mai alene vîntul. Pe apa largă a Dunarii, desprinsă din zalele de gheaţă, treceau mereu corăbii catre mare. Păstorii, cei mai mulţi, iesiseră cu turmele pe cîmpuri. Se auzeau de pretutindeni glasuri de oameni, ţipete de copii si nechezat de cai.
Flăcăii, doar în cămăşi, cu capetele goale, călări pe armasari mărunţi, dar iuţi ca focul, goneau de-a lungul şi de-a latul ţării, să îşi desmorţeasca trupurile mlădioase după frigul iernii sau se luptau în trîntă dreaptă.
Unii îşi încercau puterea spărgînd cu buzdugane ghintuite bulgări mari de piatră. Alţii trăgeau cu arcul în ţinte aşezate pe cîmp.
legenda-dapix-gebilaIar fetele urcate pe ziduri priveau la ei, rîdeau, băteau din palme şi făceau zgomot ca un cîrd de vrăbii.
—    Tu eşti mai tare, Gebeides!...
—    Ba tu, Ordexis!...
Şi chiotele se pierdeau pînă departe în zarea verde aurie a dimineţii; le auzea şi regele în cetatea lui de piatră.
De nu s-ar fi găsit tocmai în ziua aceea în cetate nişte soli care veniseră din partea oştirilor din soare-apune şi a căpeteniei lor, preavestitul Crassus, regele Dapix s-ar fi grăbit de bună seamă şi el în mijlocul flăcăilor, cu toate că pe umeri, de sub cuşmă, părul său îi curgea în şuviţe argintii, si-ar fi încercat şi el destoinicia la rînd cu cei mai tineri.
Pe ziduri însă, alături de celelalte fete de tarabostes, de căpetenii, din cetate, era şi fiica regelui, Gebila. Cu părul lunecînd pe tîmple în valuri negre, lucitoare, cu ochii verzi, scînteietori ca apa mării în revărsarea soarelui din zori, cu obrajii rumeni, înveşmîntată într-o rochie lungă de lînă albă, prinsă la gît şi pe mijloc cu niste agrafe — peştişori din argint, Gebila părea ea însăşi o floare, ce răsărise dintr-o dată pe zidurile sure ale cetăţii. Şi ea striga mai tare decît toate:
—    Vedeţi voi, fetelor, cum vîjîie săgeata lui Gebeides?... Zboară ca rîndunica de uşoara!...
Flăcăul, al carui nume îl pomenise, făcea un semn cu mîna Gebilei; înalţă apoi arcul. Din nou tragea. Sageata zbîrnîia şi se înfigea în ţintă.
—    Aşa, Gebeides!... Aşa!... striga Gebila, bătînd tare din palme şi tropăind iute pe ziduri, de bucurie.
Atît se veselea Gebila de iscusimea flăcăului arcaş şi astfel o privea Gebeides pe fata regelui, că şi un strain de loc ar fi înţeles că acei doi tineri se îndrăgesc, că sînt legati unul de celălalt cu simţiri trainice şi de credinţă, că nu va trece mult şi vor fi soţi.
Într-adevăr, Gebeides trebuia să facă nunta cu fata în noaptea cea dintîi cu lună plină de la începutul verii.
ÎI alesese Gebila pe Gebeides să-i fie mire nu numai pentru că era fecior de tarabostes, ci pentru că era el însuşi un viteaz şi un războinic neînfricat care înfruntase de multe ori cu îndrazneală pe duşman şi îl zvârlise în valurile mării.
Şi mai avea flăcăul încă un dar. Ştia să cînte. La ospeţe cînta alături de Gebila. Atunci inima regelui se încălzea. Se uita la copila lui curată, care îi era mai dragă decît orice, se uita la flăcăul ce trebuia să îi fie soţ. Se înveselea şi poruncea să curgă vinul mai cu spume în cupele înalte de lut.


Şi începea să cînte şi el un cîntec pe care îl ştia din vremea cînd era copil:

Vîntul sufla liber peste cîmpuri,
Marea se zbate după voie în prăpăstiile ei.
Noi, geţii, sîntem liberi ca marea şi ca vîntul,
Noi nu ne temem de primejdii, nici de moarte.
Poftească dar duşmanul dacă poate;
Îl vom cinsti cum se cuvine, cu paloşe şi cu săgeţi!...


Aşa cînta regele Dapix şi toţi curtenii băteau atuncea cu putere piciorul stîng de lespezi, smulgeau cu dreapta paloşele de la şolduri şi după datina strabună strigau toţi într-un glas:
—    Ca vîntul şi ca marea sîntem liberi. Şi-aşa vrem să trăim pe veci!...
Bătrînii sfetnici îşi simţeau sîngele fierbînd la astfel de cuvinte. Cei trei înălţau capetele cît mai sus. Femeile puneau maramele la gură şi suspinau:
—    Zamolxis ne va ajuta să fim întotdeauna liberi!... Acum venise însă, precum spuneam, solia aceea din soare-apune.   
În sala de ospeţe, ce răsunase altă dată glasuri şi cîntece voioase, se adunaseră la sfat marele preot, căpeteniile de oaste si Dapix.
Dapix, ce era rege în vremea aceea peste geţi, era un om nu prea înalt de stat, însă voinic peste măsură. Avea, ce este drept, barba încărunţită, dar nu erau flăcăii mai sprinteni decît el. Nu putea nimeni să îl întreacă la călărie din toată ţara. Doar Gebeides, uneori, dar greu de tot, abia de îl ajungea.
Cu buzduganul putea să spargă o stîncă oricît de mare ar fi fost. Şi săgeata, cînd tragea în duhurile cele rele, ajungea pînă la cer.
De data asta Dapix era în faţa celor doi soli.
Sta aşezat pe un tron de piatră cenusie, cu mîna sprijinită de paloşul lui lat, privind cu luare-aminte pe cei veniţi.
Unul dintre aceştia, un bărbat spătos, cu chivara bogată de aramă şi cu o urmă de rană, nu încă de ajuns de bine vindecată, luă cel dintîi cuvîntul şi rosti gros:
—    Tu, Dapix, rege barbar de lîngă mare, primeşti astăzi porunca de la slăvitul Crassus, să părăseşti cetatea aceasta nevrednica de piatră şi să te tragi spre munte, pe unde ţi-o fi voia, lăsînd însă aici averea, tot poporul, curtenii şi pe copila ta chezaşe... Pe Gebila, dealtminteri, adăugi solul cu vorba apăsată, cătînd în jur să vada cum se întipăreşte spaima pe chipurile geţilor de faţă, vrea Crassus să ţi-o căsătorească cu vreunul din ostaşii săi, ca încuscrindu-te cu noi, să nu te mai răscoli la luptă împotriva noastră niciodată!
Zadarnic căta însă solul în preajmă, rostindu-şi cuvîntarea, pe feţele bărboase ale geţilor nu se clintea o cută şi nu se auzea nici un murmur din piepturile lor.
—    Oştirile lui Crassus sînt dincolo de Dunare, pe ţărm, aşteaptă doar un semn, rosti celălalt sol, un om mai mărunţel, cu ochii vii şi nasul ascuţit. De nu te vei supune de bună voie, noi tot o să te biruim, şi atunci te vom închide într-o cuscă de fier. Te vom lega cu barba de zăbrele şi tîrît de catîri te vom purta pe uliţe, în vreme ce mulţimea o să te bată cu pietre. Supune-te, deci, Dapix!...
Tăcuseră şi solii, tăceau şi căpeteniile oastei, tacea marele preot, tăcea şi regele... Se auzea numai larma veselă a flăcăilor ce îsi încercau puterea şi isteţimea afară pe cîmpie si glasul limpede al Gebilei, care rostea:
—    Cum vîjîie săgeata ta, iubite!... ca rîndunica zboară!... Şi rîsete...
Iar colea, în sala întunecoasă de ospete, se mai simţea domoala pîlpîire a făcliilor aprinse şi respirarea încinsă, şuierătoare a tuturora care stăteau faţă şi aşteptau cuvintele lui Dapix.
Pe urmă Dapix se ridică, întinse mîna stîngă către soli şi vorba lui sună mai tare decît tunetul izbit din cer.
—    Prin voi trimit şi eu răspuns lui Crassus al vostru, preaslăvitul, şi pentru mine ameninţarea lui e ca o bute goală ce se rostogoleşte pe un deal. E zgomot mult, dar nu se teme nimeni... De vrea pămînturile gete, de ne vrea robi, de vrea cetatea mea săracă de piatra, să vina să le ia. Şi acel care vrea soaţă de la noi, nu pe Gebila i-o voi da, altă mireasă îl va strînge în brate. Şi aceea va fi moartea. Spuneţi-i dar aceluia ce v-a trimis la noi, că liberi sîntem şi liberi vom trăi, chiar de ar fi Crassus de zece ori mai tare decît este!...
Cînd regele a rostit acestea toate, a izbucnit deodată un rîs năprasnic între geţi.
Aşa rîdeau cu toţii, că bubuiau pereţii sălii de ospete.
Şi căpeteniile oastei, arătînd cu mîinile spre cei doi soli, ziceau:
—    Le-a dat cum se cuvine răspuns regele nostru acestor soli obraznici... Parcă ar fi vorbit cu gura noastra Dapix... Ha, ha, ha...
Şi multă, multă vreme, cînd nu se mai vedea nici colbul pe urma cailor mînaţi în goana de cei doi soli pe calea întoarsă, naprazna rîsului mai clocoti acolo sub zidurile din piatră sură de Dobrogea.
În acest timp, Crassus trecuse şi apa Dunarii pe plute. Făcuse tabara pe ţărm şi acolo îşi întîmpinase solii.

Aflînd primirea ce le-o facuse Dapix, ce nu voia să se supună puterii oştilor străine şi nici să dea pe fata sa, Gebila, chezaşe, puse să se ridice un altar zeului Marte, al razboiului. Şi acolo jură el să se razbune cumplit. Jură că o să-l lege pe Dapix de un car şi aşa o să-l tîrască prin toată ţara. Şi pe Gebila o va face sclavă, dănţuitoare pentru dînsul la petreceri.
Dapix află de planurile pe care şi le făcuse Crassus. Şi nu statu nici el pe gînduri.
Flăcăi călări fură trimişi în cele patru zări, ca să rascoale ţara. Şi steagul său cu cap de lup şi coada ca de şarpe urla în vînt, în tropotul sălbatic al cailor, chema pe geţi la bătălie.
Oştenii sorbeau întîi cu toţii, după datină, apa din Dunărea cea sfîntă, apoi plecau la luptă.
În miazăzi se aprinsese ţara. Cerul ardea cu vîlvătaie. Cînd bătea vîntul dintr-acolo, purta cu el cenuşă şi scrum, purta şi vaiere prelungi de jale şi zgomote de luptă.
Pe unde trecea Crassus ardea întreg pămîntul. Sate, păduri şi lanuri se mistuiau. Ca să înainteze oştirile duşmane trebuiau parcă să se lupte cu fiecare zid, cu fiecare arbore, cu fiecare muşuroi. Din dosul lor luptau cu desnădejde femei, copii, bătrîni. Cu sape, cu topoare, înfruntau lăncile duşmane. Apărau fiecare palmă de pămînt. Pe aceia care îi puteau prinde duşmaanii îi legau robi.
Sărmanii geţi porniţi spre soare-apune se mai uitau încă o dată cu durere la cuibul nimicit, la satele lor prefacute în cenuşă şi îşi plecau capetele acoperite cu plete lungi, sub lanţurile negre ale robiei.
Marele preot al lui Dapix urca în vremea asta pe munte şi acolo îl ruga fierbinte pe Zamolxis să ajute pe geţi în bătălie. Femeile, copiii şi bolnavii, cîţi mai putuseră scăpa, fură trimişi sub grija fetei regelui într-o peşteră mare.
Iar Dapix cu barbatii porniră să atace oştirile duşmane.
Venise vara. Cerul era însă ziua înnorat şi ploi mărunte cădeau întruna. Noaptea nu se zărea în vazduhul tulbure nici luna. Dupa credinţa lor straveche, geţii gîndeau că duhurile rele, norii, stau împotrivă ca Zamolxis, cerul senin, să îi ajute în bătălie.
Trăgeau atunci cu arcurile în nori, dar cerul ramînea la fel de negru. Şi cu amar în suflet luptătorii plecau din nou la bătălie.
Cu buzdugane înfruntau geţii oştirile duşmane. Loveau întîi pedeştrii dintr-o parte ca lupii cei flămînzi o turmă. Se repezea apoi şi Dapix, ca vulturul din zbor, cu călăreţii, din partea cealaltă. Unde loveau, făceau în duşman pîrtii şi parcă secerau oştirile duşmane, trufaşe, îmbrăcate în fier.
Luptau necontenit... Dar Crassus poruncise să-i vie oştiri noi.
Şi cercul se strîngea, se tot strîngea...
Luptau pe viaţă şi pe moarte. Numai că zi de zi păreau că sînt mai mulţi duşmani. Tot mai puţini rămîneau geţii. Mai rămăseseră cîţiva războinici. Şi aceia se strînseseră să apere cetatea.
Nu mai aveau merinde, nu mai aveau nici arme, nici leacuri pentru cei răniţi. Şi pe deasupra preotul cel mare, acela care îl chemase pe Zamolxis în ajutor, căzuse doborît de o săgeata.
—    Ce hotărîm să facem? întrebase Dapix într-o noapte la sfatul celor care mai erau în viaţă în cetate.
—    Ne vom lupta pînă la moarte! rostiseră cu toţii într-un glas. Cetatea n-au s-o poata lua... în peştera unde ne sînt adăpostiţi bătrînii şi femeile, asemeni nu vor putea să patrundă...
Puţini erau razboinicii în cetate, dar nimeni nu se putea urca pe ziduri din afară. Cine încerca, se pravălea în vale lovit de piatră sau sageată.
Aşa trecu şi vara cea fierbinte, veni şi toamna, apoi iarna plină de nopti vijelioase.
Din cînd în cînd razboinicii ţîşneau afară din cetate, loveau în tabară duşmană cu putere şi se întorceau degrabă, urcau din nou pe ziduri şi le apărau.
Sosise iarăşi primavara. Vîntul batea încetinel prin salcii. Si iarba înverzise pe coline. Nu mai era însa nici larma cea voioasa, nici glasuri dulci de fete nu se mai auzeau pe ziduri. Aceia care îsi încercasera puterea cu ghioaga sau cu arcul, în zilele de odinioara, nu mai erau pe lume. Pe zidurile înnegrite ale cetatii nu mai erau acuma decît doi luptatori. Unul se nu-mea Dapix, celalalt Gebeides; dar nu predau cetatea si înca se luptau.
Ca sa nu prinda de veste dusmanul ca nu sînt decît doi, faceau întruna larma în cetate si însiruisera pe ziduri niste mo-mii de paie, avînd pe ele caciulile celor cazuti. Trageau apoi cu arcurile cînd dintr-o parte, cînd dintr-alta; sa socoteasca ostenii din tabara dusmana ca zidurile sînt vegheate înca bine.
Numai ca iata, într-un amurg, pe o ploaie întesata cu cla-buci, cînd pîna si strajile dusmane erau vîrîte în corturi, la zi¬dul dinspre miazanoapte al cetatii se arata un om cu o pînza alba în vîrful unui bat. Acesta facea semn ca vrea sa urce în cetate.
Dapix lasa pe ziduri burduful cu o frînghie si îl ridica. Credea ca e vreun sol!

Barbatul ce venise era un om înalt, spînatic si cu priviri piezise. Se înfatisa la rege, îi cazu în genunchi si începu sa-i spuna:
—    Stapîne, eu sînt un mare preot al getilor... Ma cheama Licegeu si am trait pîna acum în munte. în vis mi-a aparut într-una din noptile trecute Zalmoxis, înteleptul, si m-a învatat sa vin la tine si sa te ajut!...
—    Vorbeste, zise Dapix. Ce porunci da Zalmoxis?
—    Zeul te îndeamna sa trimiti la miezul noptii pe ostea-nul cel mai vrednic pe care îl ai, ca sa rascoale getii din tribu¬rile de dincolo de munti, ce nu au aflat înca vestea ca tu te lupti... Gnd va iesi osteanul pe poarta, au sa intre în locul lui duhurile bune. Si tu vei birui pe urma oastea dusmana pe care o cîrmuieste Crassus.
—    Sa fie oare voia zeului nostru aceasta? mai întrebase Dapix.
—    Raspund cu viata mea, de nu ai sa-l înfrîngi pe Cras-sus! graise Licegeu.
—    Atuncea fie, hota rise Dapix. Sa plece Gebeides. Ramîn doar eu sa apar cetatea...
—    Cum? Nu mai este nimeni în cetate afara de voi doi? rostise Licegeu, facînd o fata lunga. Voi doi va mai luptati cu oastea lui Crassus? Asta nu este de crezut... Poate mai" sînt pe ziduri, la porti, pe undeva, osteni gata sa lupte!
—    Doi geti, atîtia sîntem, rîsese bravul Dapix spre Lice-geu. Noi singuri alergam pe ziduri de colo pîna colo... Dar ce mai vorba lunga, sa se deschida poarta la miezul noptii si Ge-beides poate sa plece... Sa încaleci, Gebeides, pe calul meu cel negru, cel mai sprinten... Adica nu, mai spune-mi înainte, Lice-geu, cum te-au lasat romanii sa treci spre ziduri fara de primej-dii?...
Lui Licegeu îi luceau ochii vineti:
—    Ai vazut bine, o, rege, ca am venit pe o ploaie asa de tare, ca însesi straiile se ascunsesera în corturi...
—    Si totusi, mi se pare cam ciudat, mai spuse regele.
—    Nu e deloc ciudat, raspunse preotul, tu stii cît e de mare puterea lui Zalmoxis! El însusi m-a vestit prin vis sa vin la tine pe o ploaie cu spume, cînd strajile se vor vîrî în corturi. Mai mult, el le va lua vederea în timpul cît voi trece. Asa a fost, cum te-ai încredintat tu însuti. Si ca nu mint, ti-am spus, si ti-o repet, raspund cu viata mea...
—    De e asa, de nu ma înseli, sa se împlineasca totusi voia lui Zalmoxis, poate ca în ceasul cel din urma tot ne va ajuta!... spusese la sfîrsit viteazul Dapix. Sa plece Gebeides!...
S-au strîns în brate înca o data ca pentru o despartire lunga, cei doi viteji.
—    Cînd te întorci, dupa ce om birui, graise înca o data regele, vei face nunta cu Gebila!... si ne vom veseli... Iar tu vei face un cîntec pentru izbînda noastra, Gebeides!
—    îti multumesc, marite! rostise Gebeides.
A încalecat flacaul pe calul cel negru, cel mai sprinten. Si Licegeu a deschis poarta, care era spre miazaziua.
Calul a navalit în întunericul adînc si fara stele. A facut numai cîtiva pasi. în calea lui fusesera înfipte în pamînt, cu vârfurile în sus, frînturi de palose si capete, de lancii. A cazut calul si Gebeides a simtit cum streanguri groase îi împresoara trupul: de mîini si de picioare.
—    Tradare! a apucat sa strige Gebeides.
Si falsul preot si-a aruncat mantia din spinare; a luat în mîini o lance de la ostenii dusmani ce patrundeau cu graba prin portile deschise, s-a repezit la Dapix.
Dar numai cu o lovitura de palos Dapix 1-a pravalit cu capul în tarina pe vînzator.
S-a avîntat pe prima treapta a scarii înguste, boltite, rasu¬cite, care ducea spre mijlocul cetatii, cu palosul întins catre dusmanii ce navaleau spre el. A început o lupta cum nu se mai vazuse de cînd e lumea lume, de cînd pe cer e soare, de cînd în mari sînt valuri si de cînd bate vîntul prin stepa dobrogeana... Nu! O astfel de lupta nu mai vazuse nici cerul si nici pamîntul niciodata...
Un om, un get, dar un viteaz, ce lupta pentru tara si pen-tru libertate, avînd în mîna un palos, sa înfrunte fara teama o ostire întreaga, cu arme maiestrite, cu generali isteti!...
Legenda povesteste ca s-au luptat pe treptele acelea de piatra zile si nopti... nu stie nimeni cîte... Dar multe... Multe... Si pentru fiecare treapta ce o dobîndeau navalitorii, plateau rîuri de sînge. Scara aceea era pîna sus plina de trupuri de raz-boinici dusmani.
Iar regele ranit, însîngerat, aproape de capatul puterilor, tot mai lupta...

Cînd a simtit ca bratul nu vrea sa îl mai slujeasca, s-a tras luptînd în turn. S-a zavorit acolo. A luat în mîna cupa de lut umpluta cu otrava, pe care o pregatise înca din timp. Si a sor¬bit-o toata, cu sete, strigînd:
—    Nu voi, ci miselia m-a biruit. Dar Dapix nu traieste decît liber, nici moartea nu o primeste de la voi, ci si-o da sin-gur...
Cum a cazut pe lespezi, au patruns si dusmanii în turla. Si se uitau înca la dînsul cu teama. Dar bratul acela care înfrun-tase aCU atîta vitejie o ostire, era de asta data fara vlaga.
în turla s-a urcat si Crassus, cu coif de aur, cu chipul rece.
—    Acesta este Dapix? a întrebat pe cei din preajma.
—    Acesta!...
—    Sa fie înfipt în teapa!... Apoi sa mi-o aduceti pe fata lui, Gebila, din pestera unde se afla!...
S-a facut iar solie si a plecat la pestera în care se aflau ba-trinii, bolnavii si femeile. Au strigat de afara:
—    Slavitul nostru Crassus o cere de nevasta pe fata rege¬lui. Daca ne-o dati de buna voie, ceilalti puteti fi liberi ca sa plecati oriunde, dupa plac...
—    Jurati întîi, venise cu raspunsul din pestera un batrîn, ca va veti tine cuvîntul si nu va fi din nou înselaciune. Altmin¬teri nu dam fata. Noi avem înca arme. în pestera aceasta voi nu puteti patrunde...
—    Juram pe zeii nostri cei puternici... le raspunsese de afara solia.
—    Aduceti dara o suta si unu cai, asa cum se cuvine la nunta unei fiice de rege get, mai adaugise batrînul. Sa încalece pe ei mireasa si cele o suta de fecioare ce o însotesc.
—    Altminteri nu ne-o dati?...
—    Altminteri nu!...
—    Sa se trimeata caii ceruti, daduse porunci Crassus, aflînd aceasta dorinta a getilor.
S-au trimes caii. Fecioarele, în frunte cu Gebila, în valuri albe, au iesit în sir lung din pestera. Cum au iesit s-au repezit pe cai. Au mers de-a dreptul catre tabara dusmana.
Pe cerul pîna atuncea înnorat începuse deodata sa se vada si fata aurie a soarelui. Albastrul cel senin împresura tot cîm-pul într-o lumina dulce. Fecioarele au dat însa într-o clipa va¬lurile lor albe 'a o parte. Si de sub ele au scos în graba palose late, lucii si taioase. Au început sa cînte toate cu glasurile cris¬taline:

Cum umbla vîntul liber peste cîmpuri,
Si cum se zbate marea în prapastiile de apa,
Tot astfel sînt si getii liberi, liberi,
Nu se tem de primejdii, nici de moarte!...
Din zborul cailor s-au napustit spre cortul capeteniei dus-mane. Gebila a rostit:
—    Aceasta este nunta, preaslavite Crassus, pe care vreau s-o fac cu tine...
Crassus, vazînd primejdia de moarte care venea, a încale¬cat pe calul cel mai iute si a fugit gonit din urma de stolul de fecioare... Au sarit însa si ceilalti în ajutorul sau. A început lupta...
Si fiece fecioara geta avea în fata ei multime mare de os¬teni cu lanci ridicate, cu palose, si aparati de scuturi.
Nu mica a fost paguba dusmanilor în ceasurile acelea. Si nu putini au fost aceia care au cazut sub palosele ascutite.
Pe urma ele s-au retras spre Dunarea mareata, linistita... Acolo s-au^azvîrlit în fluviul sfînt, ce duce pe viteji în casa lui Zalmoxis. în parul lor balai, sau negru, luceau lin razele de soare ca niste boabe scumpe de margaritar.
De ciuda, capetenia dusmana a dat porunca sa se zideasca pestera la gura, sa se rastoarne asupra getilor închisi acolo un munte de tarîna, sa nu se mai cunoasca nici urma întîmplarii. Si sa se pîrjoleasca înca o data tara geta.

Tîrziu. cu ani în urma, dupa aceasta întîmplare, venea pe tarmul marii, precum se povesteste, un om, un biet batrîn. traun orb, un cîntaret din alauta. Venea grabit si nu întreba pe nimeni pe unde este calea, caci pasii îl duceau singuri spre locurile prin care vietuise odinioara.
A tot venit. A coborît pe drumuri, tot mai în jos, pîna a ajuns în locurile acelea unde fusese odata cetatea de piatra sura a lui Dapix. A sarutat pamîntul stramosesc si 1-a stropit cu lacrimi din ochii stinsi.
S-a asezat apoi între cetate si locul unde fusesera îngropati de vii toti getii liberi.
S-a asezat pe o piatra si a început sa cînte.
—    Cine esti tu? l-au întrebat stapînii noi ai locurilor gete.
—    Sînt Gebeides! a zis cîntaretul. Am cazut rob pe cînd eram flacau. Dusmanii mi-au scos ochii, zicînd ca pasarile oarbe au viersul mai frumos. M-au facut cîntaret la ospetele lor.
—    Si tu?... Cum ai putut trai, tu, viteaz get, ca rob chiar la aceia care v-au sfarîmat cetatea? au întrebat iar acei oameni.
—    Nu am trait decît cu gîndul sa ma întorc odata, sa mai sarut tarîna stramoseasca, sa cînt aici pîna la cea din urma clipa pe Dapix cel viteaz, pe fiica lui Gebila, pe draga mea...
—    Atuncea cînta!... au grait barbatii, femeile si chiar co¬piii.
Si Gebeides a început sa cînte. Glasul si-1 însotea cu alauta...
Oamenii îl ascultau, plîngeau fierbinte, dar învatau cum trebuie sa lupte aceia carora le este draga libertatea.
A stat acolo pîna la ultima suflare...
De treci si astazi prin cîmpia ce se întinde între Dunare si mare poti sa mai vezi piatra aceea unde a stat Gebeides si a cîntat cîntecul lui pentru viteazul Dapix si fiica lui, Gebila!...

  • Adăugat în: Legende
  • Adăugat de: romaniadevis.ro
  • Etichete: legenda
  • Vizualizări: 4106
Pentru orice sesizare cu privire la drepturi de autor, scrieti la romaniadevis [at] gmail.com

Leave a comment

Please login to leave a comment.