logo-romania-de-vis-5

"Dincolo de această pagină vei descoperi mult visata mîndră ţară, cu neam şi vise neînvinse, România."

Cetatea dacica de la Mosna

Apreciere

0.0/5 rating (0 votes)

Se zice că în codrii Moşnei era o cetate ascunsă şi tainică. Şi că, în caz de primejdie, ea putea fi scu­fundată în pămînt astfel ca nimeni să n-o poată ve­dea. Iar poarta acestei zidiri în noaptea de Anul nou se deschidea singură, fiind fermecată de mii de ani.

într-o vreme, peste această eetate ar fi fost stăpînă o femeie din viţa regilor daci, inimoasă, chibzuită şi pricepută, pe nume Raba. Şi ea avea o fată nespus de frumoasă. Şi toate voile i le făcea copilei sale, Basa. O iubea cu o dragoste atît de vie, încît nu mai ştia ce să-i dăruiască. Şi-i zidi chiar un palat cu totul şi cu totul de marmură, aur, argint şi nestemate, îm­podobit cu scoarţe alese în trandafiri roşii ce-ţi luau ochii şi cu borangicuri fine, cum nu s-au mai aflat. Toate lucrate de mîinile femeilor din părţile Moşnei. Vestea despre frumuseţea şi bogăţia Basei s-a dus pretutindeni şi toţi craii de jur-împrejur, megieşi, şi de ţară, rîvneau cu înflăcărare s-o ia de soţie. însă ză- darnic băteau ei la poarta cetăţii. Doamna Raba, care mai degrabă ar fi murit decît s-o supere pe fiica ei, era nevoită să nu le deschidă, căci Basa nici nu voia să audă de dînşii. Gîndul ei era numai la Ioniţă, vi­teazul care-i întrecea în luptă şi pe cei mai străluciţi crai. îl văzuse doar o singură dată, dar ochii lui au prins în laţ inima fetei, fără putinţă de scăpare.

Iată că într-o bună zi porni spre cetate şi acel tî- năr mai frumos şi mai puternic decît toţi ceilalţi. A mers ce-a mers, a tot urcat pînă ce-a zărit poarta. Tocmai se sfîrşea anul. Cînd poarta s-a deschis, a şi intrat în cetate.

- Spune-mi acum: cine eşti, cum te cheamă şi care-i pricina venirii tale în această cetate unde nu au intrat decît cei din neamul nostru ?

O, stăpîna noastră, nu sînt decît un biet ţăran de pe pămînturile Nicoreştilor şi Ioniţă mă cheamă. Iar dacă am venit aici cu primejdia vieţii mele, apoi am făcut-o cu gîndul de a vă apăra. Cică o mare de tătărime, în frunte cu feciorul hanului, vine încoace să prade cetatea şi s-o răpească pe frumoasa domniţă Basa.
- Or arde doar copacii şi iarba, dar în cetate n-or pătrunde, că de o mie de ani, de cînd îi, nimeni n-a izbutit asta. Eşti tînăr şi-i păcat ca trupul tău să pu­trezească pe dealul Moşnei! îţi mulţumesc din inimă pentru cuvintele cele cuminţi. Pentru asta primeşte de la mine în dar aceste nestemate şi pleacă pînă nu-i prea târziu. Eu îmi apăr cetatea singură.

- Ce vrea stăpîna noastră să fac eu cu nestema­tele ?! Sînt sărac, aşa e, dar fericirea mea ar fi destulă dacă m-ai lăsa să apăr pădurea Moşnei. Strămoşii mei s-au născut pe aceste locuri. Iar eu am crescut la um­bra codrilor Moşnei şi-mi sînt dragi şi copacii, şi iarba, şi pămîntul acesta. Toate îmi vorbesc de strămoşi, dar şi de copilăria mea. Aşa că oasele mele să albească aici, de-ar fi să mor în floarea vieţii, decît să văd Moşna pîngărită şi spurcată de liftele străine.

- Ia, auzi, geme pămîntul şi ţipă pădurea, grăi Raba şi dispăru ca prin minune.

- Fugi, Ioniţă, strigă Basa de la fereastra palatului. Mama mea scufundă cetatea şi-aprinde pădurea. Aşa se luptă ea cu duşmanul. Fugi!

Dar ochii lui Ioniţă, uimiţi şi fermecaţi, priveau în neştire chipul frumoasei domniţe.

- Cere-i mamei tale să n-aprindă pădurea. O apăr eu !

Şi-ndată a scos Ioniţă cornul şi, numai ce-a sunat de trei ori, că au şi prins să se-adune oştenii cîtă frunză şi iarbă. Veneau bărbaţi tineri şi mai vîrstnici, femei şi copii mărişori, fiecare cu ce avea : seceri, coase şi topoare. Şi-au tăiat în tătărime, şi s-au luptat cum ştie să se lupte românul, de-a curs sîngele pîrîu în şanţul cetăţii. Numai feciorul hanului a scăpat în fuga mare, călare, înspre Vaslui. Şi Ioniţă după dîn- sul. Asta nu era a bună, căci ura s-a mcîlcit în inima tătarului şi-a jurat el răzbunare, pe sabia-i ucigaşă. La poalele dealului Mitocul s-a ascuns după o stîncă. Şi-acolo, 1-a aşteptat pe Ioniţă. Cînd s-a apropiat vi­teazul, l-a doborît de pe cal cu arcul, i-a tăiat capul şi-a plecat la casa tătîne-su, ca să se laude cu aşa is­pravă.

Trupul lui Ioniţă a fost îngropat cu mare cinste în cetate, jelit de Basa, care a îmbrăcat pentru vecie haina cernită. De-atuncea, poarta nu s-a mai deschis. Totul a căzut în paragină şi timpul a scufundat ceta­tea, Numai valul de pămînt cu şanţul de apărare se mai văd şi azi, amintind că pe această înălţime strămoşii noştri stăteau de veghe ca un zid de ne­pătruns în faţa duşmanilor.

MULTUMIRI:

Elidia Agrigoroaiei, Legende din Moldova

Pentru orice sesizare cu privire la drepturi de autor, scrieti la romaniadevis [at] gmail.com

Leave a comment

Please login to leave a comment.